Rectificări

1. Articolul „Ani de liceu și tot ce înseamnă ei” este adresat EXCLUSIV elevilor din fosta clasă 12A! Și atât!!! Fără excepții!

2. Când am scris acele rânduri, intențiile mele au fost bune din toate punctele de vedere! Sarcasmul și ironia unor „întâmplări” au rolul doar de a anima lectura. Nimic mai mult.

3. Unele relatări pot avea o tentă exagerată, dar sunt „amintirile de liceu” ale unui fost elev al liceului Alexandru Ioan Cuza. Dacă am ofensat pe careva, îmi cer scuze.

4. cu referire la prima rectificare: încearcă să gândești înainte să actionezi!

4

Se face verde. Traversez strada - sute de oameni trec pe lângă mine. Unii cu privirea în pământ, alții cu telefonul la ureche, o parte privind în gol, o parte cu zâmbetul pe buze, unii încruntați, unii grăbiți, alții dau peste mine. Toți au în comun un lucru: sunt gri. Nu s-a inteles nimic?

În timp ce tarversez, coloana infinita de mașini negre, roz, maro, verzi, gri și albastre așteaptă verdele.. Primul de la semafor cu maneaua la maxim, al doilea îl claxonează pe primul, cel de lângă se ceartă cu nevastă-sa, următorul se uită în oglindă, cu două mașini mai în spate un șofer ascultă One Fm, altul se uită la ceas, altul dă bani unui boschetar.. Toți au în comun un singur lucru: sunt gri. Nu s-a înteles nimic?

Mc, KFC, Everest, Pizza Hut, La Mamma, Pui de urs, La mișto, Restaurantul Drumețului, Voievod, Cocoș, mâncarea pe care o trimite maică-mea. Meniu dublu-cheese, aripioare picante, pizza supremă, ciorbă de burtă, de vacuță, mici, cașcaval pane cu garnitură cartofi prajiti, 2ape, o cola, o bere și salată boeuf. Te uiți.. și.. și.. toate sunt gri! ... și tot nu s-a înțeles nimic!

...

Dă-mi-le.. dă-mi-le.. băi, auzi?? Dă-mi culorile înapoi!!

4ani au trecut..
4ani în care nu s-a dat nimic cu lingurița, ci doar cu polonicul..
4ani în care am pierdut gustul, parfumul, culoarea..
4ani cu prea multă informație..
4ani în care nimic nu mă mai intrigă..
4ani în care am avut prea multă libertate..
4ani în care simțurile au fost la maxim..
4ani de nesomn..


Am obosit. Nu mai pot. Înghit în sec și mă întreb: unde e Bucureștiul de altădată? Roșul începutului? Mireasma noutății? Parfumul necunoscutului? Unde e Bucureștiul „văzut din mașină”??


BUCUREȘTI, MĂ PLICTISEȘTI!

Big Luciano.

Nicidecum un fan al operei. Nu știu nimic despre Othello sau Martinelli. Nici despre Placido Domingo. Nici despre Jose Carrera (pardon: Carreras). Cine e Caruso?? Aceste nume sunt străine pentru mine, amatorul! .. și îmi pare rău.

Abordez acest subiect dintr-un singur considerent: Luciano Pavarotti. De ce? Nu știu exact. În ultima săptămână l-am ascultat.. și ascultat.. și ascultat.. și nu m-am putut opri! Expresia feței, finețea interpretărilor, claritatea, strălucirea, coloratura vocală, toate mi se par senzaționale. Te topești, încet, încet și mai vrei, mai vrei, mai vrei.

Probabil sunt nebun, dar Nessun Dorma și Ave Maria „sends shivers up to my spine”, La Donna E Mobile mă face sa zâmbesc, iar Caruso... Caruso te duce cu gândul la cea pe care o iubești. Să mai pomenesc de dueturi? Barry White (My first, my last, my everything), James Brown (It’s a mans world), Bono (Miss Sarajevo si Ave Maria), Bon Jovi (Let it rain), Queen (Two much love will kill you), Eric Clapton (Holy mother).. toate sunt îmbinări de SUCCES ale operei cu celelalte genuri muzicale. Big Luciano a reușit să intre în inima mea.

Dacă stau și mă gândesc: ce am știut eu despre minimal? despre techno? muzică house? După atâta timp, aceste cuvinte devin străine. Ciudat, nu? .. și nu-mi pare rau. Parafrazându-l pe Caragiale, Pavarotti este cel care „îmi gâdilă cel mai plăcut urechea”, el este magie, magie pură.

Salut!

Anii de liceu si tot ce înseamnă ei.

Cei mai frumoși ani. Anii care nu se uită niciodată. Colegi, profesori, materii, întâmplări. Toți cu mințile crețe chiuleam de la orele de matematică (eram prea savanți pt domnu’ Micu) și preferam masa de ping-pong, faleza Dunării sau eternul Bistro.

Colegiul Național Alexandru Ioan Cuza a.k.a. Cuza. Nu LMK, nu LVA. Tricouri, blugi, adidași. Nu sacou, nu cămașă, nu cravată.

Îmi aduc aminte.. de Vali (împreună cu alt coleg, dar nu dau numele).. în fața cancelariei și sălii de sport cum urla de îi ieșeau plămânii pe gură: FUCK YOU!! I HAVE TWO INCHES OF HARD DICK.. FUCK YOU!! Iar directoarea (de mână cu diriga’) cu o falcă’n cer și alta’n pământ vroia dreptate! Scăderea notei la purtare pt acei nesimțiți!! Nimeni nu a ciripit (deți toți știam cretinii, mai puțin Camelia aka Sifon) și toată clasa a avut nota scăzută la purtare. Rușine Valiiiii! :)))

Îmi aduc aminte.. de Ion(colegă’miu, un Don Juan mai mic) beat pișat căcat pe el, scos la tablă la ora lu’ Micu: „Distributivitatea si asociativitatea ESTE operații ale..”, iar vocea lui Tăbă din fundul clasei: „SUNT maăăăă!!! SUNT!!!”. Apoi râsul isteric al lui Vali din prima bancă (un râs de 45 de minute, nu de alta dar era la fel de torpilat ca și specimenul de la tablă)..

Heil Brăăăăăă!!! Cel care ne-a învățat ce înseamnă bong’ul si răsăritul (adio ore de la 7:00, welcome întâlnirile pe faleză). Za fuhrer, spaima profesorilor de religie, el era vocea clasei.

Alien! Ea a dat start la „epoca ” tutunului de prizat. În fiecare pauză trăgeam liniuță după liniuță, toți negri pe la bot, toți cu ochii înlăcrimați, dar cu zâmbetul de buze: "Mai dă-mi! Mai dă-mi! Da’ mai ai? Da’ mai cumpără! Da’ di undi il iei?"

Când mă gândesc la Garfield („mama mutanților orfani ”)... mă gândesc la pachetele scurte de Winston lights. Le mai țineți minte? Ideale pt o zi de scoala. În fiecare dimineață făceam chetă sau trăgeam la sorți cine va cumpăra țigări. Hehe.. ce vremuri!

Să vorbim despre Cosmin Șerbănescu? Nimeni nu vrea? :-?? Sec.

Și am ajuns la Alex. Cum adică care Alex? Coman mah!! El era.. Coman..... și atât. Un geniu neînțeles al clasei, un dex online acneic. Dar era al nostru! Făcea parte din colectiv și îl apreciam (... pentru temele la info). >:D<

Nu vreau să vă las impresia că eram o gloată de drogați și bețivi iresponsabili. După cum zicea diriga: „voi sunteți spuma acestui liceu” (iar noi: când spuneți spumă, la ce vă referiți??)
--> Alexiu Bogdan (Perfect Lemon) – cel care își bea mințile și își fuma creierii cu orice ocazie, participa an de an la olimpiadele de informatică reușind să se impună (da’ și când l-a prins profa de română la școală a dat teză+lucrare+notă în oral, toate în numai 45 de minute!!!!).
--> Iulia Rășcanu (Cocoșenel Five) – tocilara clasei, ea era reprezentanta noastră la olimpiadele de matematică. Eram cu toții mandri de ea. :-j =))
--> Marius Enachi (Makawelly) – rapperul clasei „fără număr, fără număr, fără număr.. ”(avea gagici la Tg Mureș, Arad, Timișoara, Sighet, dar niciodată în Galați) era cel care a luat mai mulți de 3 la fizică decât toată clasa la un loc, dar mergea la toate concursurile de istorie..
---> Camelia Andrei (Stresss) – a luat exemplul lui Maka la fizică și a aprofundat cu mult talent informatica, dar biologia dirigii și chimia lu' Krauser (o caterincă genetică, cu fund de 5persoane și surdă din fire) erau punctele ei forte.
---> Iar eu, Coca-Cola, am avut niște tentative eșuate la fizică și engleză și probleme grave cu promovarea la latină (limba morților, futu'i mama ei de limbă)..




Eu?

Eu eram „domnul Coca-Cola”. Acela pus de dirigă’ în prima bancă, lângă catedră, să fiu mai aproape de inima ei și cu perciunii de degetele ei. Veșnic cu șapca pe cap, într-o mână cu Mini Brezel, iar în cealaltă cu o sticlă de Cola la jumate. :x În primii doi ani de liceu, trânteam toate servietele în capul Alexandrei , iar ea toate caietele în capul meu (Coman râdea de noi.. și evident și-o lua dublu!!). Perlele de genul: "eu ȘTIU că veșnicia s-a născut la sat" și "pasărea simbol a României e capra neagră" (zisă și în franceza mea de baltă) m-au urmărit în următorii ani. Timp de 1an de zile am fost singurul elev îmbrăcat la costum din cauza certurilor cu parinții (arghh.. cât am plans de ciudă dar și cât de mandră era doamna dirigintă).

Îmi aduc aminte de ziua când a venit Alina fericită că și-a luat telefon mobil, iar eu, mucos cu caș la gură, numai cât am pus mâna pe el, l-am scăpat peste balustradă. Săracu’ telefon, praf țăndări l-am facut! Și să nu mai vorbim de eternele momente când îmi uitam telefonul si portofelul prin diferite săli (cheia de la mașină – mai spre final) și venea Roznovschi sau alt coleg să mi le aducă. Momente dramatice de genul: Renea fugind după mingea de baschet cu „dânsa” sculată (și în toate direcțiile) sau cele în care mă prindeam cu Vali de coș și dădeam pantalonii jos celui agățat, ni se păreau exprem de amuzante.

Materia mea de groază a fost franceza. Doamne! Timp de 4ani numai asta auzeam: ” Radi: Sebastien? Eu: Oui, professor. Radi: quatre! Eu: iar maăăăăă?? Asta are ceva cu mine. Mă jur!” Dar era pe bună dreptate. Când auzeam de franceză îmi dădeam un pumn in gură. O limbă urâtă, unde toata lumea parcă se stramba când vorbea. În cealaltă extremă era engleza. Era materia la care mă simțeam în largul meu. Probabil și datorită profesoarei (doamna Teodora Roznovshi), care era o bomboană de femeie, dar și pentru că îmi dădea senzația că sunt peste ceilalți.

Dacă tot veni vorba de profesori, voi scrie câteva rânduri despre doamna Virginia Plăeșu, profesoarea noastră de limba si literatura româna. Spirit enciclopedic, de tip renascentist (colegii știu de ce), ea era modelul nostru în viata(sau cel puțin al meu, până la un anumit punct) din toate punctele de vedere. Poveștile ei despre viața studențească, viața care ne așteaptă, viața de Bucuresti, sau cea de actor și felul în care ne împărtașea aceste cunoștințe ne capta toată atenția. A știut întotdeauna să fie din toate câte puțin. Îmi rezerv dreptul de a spune că era mai mult decât o profesoară, era prietena noastră. Și era!!

Ușor, ușor, am ajuns în a12a! Finalul! –banchetul, petrecerea oficială de rămas bun. Baieții îmbrăcați la costum, fetele în rochii elegante, iar profesorii.... ca profesorii: Roznovschi („Sebastian, respect your classmates. Leave Coman alone! Give me 50.. sentences!”), Micu („hai baieți la o țigară, că am băut prea mult”... și buff, cade pe scări), diriga(„hai să dansăm zorba! Toată lumea să facă-ca mine..”), Plăeșu(„măi Sebi, da’ cine e prietena ta? Unde învață? Da’ cați ani are? Nu cred că e potrivită pentru tine; vezi că Iulia e mult mai bună decât ea”).. iar de restul nu îmi aduc aminte.

Liceul a însemnat primii prieteni adevărați, primul drum la Gârboavele, primul 3, primele absențe, prima iubire, primele regrete, prima țigară, primul 2, prima servită(la religie), primul răsărit pe faleză, primul film, primul bong, și mai mult de atat, prima dată când mi-am dat seama că timpul a trecut repede pe lângă noi, fără să ne dăm seama. Așa se întâmplă când te simți bine.
Să vină 2015! Până atunci va pup pe toți (pe Coman doar la figurat) și nu uitați: CUZA IS THE BEST!!!


Salut!